Vocea părintelui interior

De multe ori ne auzim spunand cate ceva despre “copilul interior”. Despre acel copil din noi care a avut parte, sub o forma sau alta, de diferite situatii in copilarie, situatii ce ne-au marcat lasand urme adanci si care apoi s-au transformat din vorbe repetate in obiceiuri impamantenite.

Propun sa mergem mai departe, mai profund in analiza a ceea ce suntem si sa vorbim de aceasta data despre “vocea parintelui interior”, acea figura autoritara din trecutul nostru care si-a proiectat propriile temeri si propriile preconceptii asupra noastra.

Aproape toti am crescut ascultand in permanenta ceea ce nu am reusit sau ceea ce nu am facut bine. Am crescut minimalizandu-ne propriile talente si daruri pentru a nu mai fi luati in deradere: “Vai ce voce ai si tu! Esti un afon!” Apare si o critica si un soi de sarcasm: ”Ia te uita si la tine, te dai mare!”, “Doar nu te-ai rusinat acum?!” iar copilul interior datorita acestei voci a parintelui, s-a retras pe nesimtite intr-o carapace pe care o va cara toata viata si care in timp se masoara intr-o greutate de neimplinire.

Evident firul rosu al povestii nu se termina aici ci el se prelungeste si se tese si in viata viitorului parinte pe care noi il formam, adica in viata propriului copil ce va deveni la randul sau parinte.

Ce alegem sa oferim mai departe prin “vocea parintelui interior” copilului nostru?

Evident ceea ce dorim sa formam cu adevarat…

Ori transmitem inconstient toate programele “virusate” pe care le-am primit in copilarie, ori alegem sa devenim constienti de momentele provocatoare si trairile aferente iar pas cu pas sa modificam modul de a reactiona in diferitele situatii.