Intrarea în colectivitate și adaptarea la grădiniță sau creșă

Multe sunt întrebările care apar în mintea și sufletul unui părinte atunci când copilașul său ajunge în momentul de intrare în colectivitate.

• Dacă este și când este pregătit copilul pentru colectivitate?
• Ce reprezintă această etapă de dezvoltare socială și cum putem înțelege dinamica ei?
• Este plânsul o unitate de măsură în ceea ce privește capacitatea lui de adaptare?
• Care sunt elementele de care este nevoie să ținem seama atunci când ne hotărâm să dam copiii la gradiniță?

Această etapă este una dintre cele mai consumatoare în procesul de creștere a copilul și aș începe prin a descrie puțin modul în care copilul se raportează la lume prin prisma părintelui.

Din punct de vedere psihologic copilul mic nu se percepe ca o parte separată de noi. Când vorbește despre el, acesta spune tu, în loc de eu, imitându-ne pe noi. În viața lui emoțională și cognitivă el nu se simte încă parte distinctă față de noi.

Copilul are nevoie ca în primii ani de viață să își creeze acest fundament care apoi îi va permite să se desprindă și să se perceapă ca persoană de sine stătătoare. Lucrul acesta se va evidenția în momentul în care va începe să spună eu și în care se delimitează ca ființă umană separată de noi părinții.

Acesta este un moment în care copilul devine capabil să interacționeze pentru mai mult timp cu alte persoane fără ca el să aibă nevoia acută de proximitatea părinților.

Însă această capabilitate nu este suficient de deschisă și flexibilă la durată mare de despărțire (de exemplu 8 ore), chiar de la început.

Acomodarea la grădiniță este nevoie să se facă pas cu pas, într-un ritm ceva mai lent decât am avea noi adulții tendința de a o realiza. Această etapă de desprindere este important să se producă lent, copilului crescându-i astfel toleranța la frustrare în ceea ce privește absența periodică a părintelui.

Ceea ce se întâmplă când copilul intră în colectivitate, este faptul că învață în primul rând cum să tolereze această frustrare, cum să gestioneze din ce în ce mai bine lipsa părintelui.

Din punct de vedere psihologic un moment bun pentru intrarea în colectivitate este în jurul vârstei de trei ani, considerându-se că integrarea este mai facilă, copilul fiind mai cooperant și începe să înțeleagă elementele mai concrete despre cum funcționează această lume. Aici vorbim și despre ideea de temporalitate și permanența obiectului. Până în jurul vârstei de doi ani copilul nu are capacitatea de a înțelege pe deplin că, odată ce părintele pleacă din raza vizuală, acesta continuă să existe.

Pentru copil, părintele este poarta către lume.

În perioada primilor trei ani de viață copilul consumă intens dorința de a avea o tangență constantă cu persoana de referință, pentru a-și crea o imagine despre lume.

Copilul își urmărește părintele, se uita la modul în care acesta interacționează cu lumea și își formează o viziune despre felul în care funcționează relațiile. În timp desprinzându-se de familie ajunge în societate și pune în aplicare modul în care a văzut că ar arata interacțiunea socială.

Există anumite mecanisme care au loc în momentul în care copilul merge la grădiniță ieșind din sânul familiei. Astfel că abordarea acestei teme pornește și de la înțelegerea atașamentului.

Acest atașament reprezintă legătura emoțională care se creează între părinte și copil iar în funcție de cât de puternică și echilibrată este conexiunea, aceștia sunt mai apropiați sau nu unul de celălalt, copilului îi este dor sau îi lipsește mai mult sau mai puțin prezența părintelui.

Modul în care este construit atașamentul are legătură cu stabilitatea și structura relației. Dacă atașamentul este unul sănătos copilul va percepe lumea ca fiind sigură, prietenoasă și se va desprinde ponderat, deschizând cai noi de relaționare cu cei din jur.

Plânsul nu este o unitate de măsură în ceea ce privește capacitatea de adaptare a copilului.

Studiile din zona dezvoltării arată faptul că, dacă copiii nu plâng atunci când sunt lăsați la grădiniță, acest lucru nu înseamnă că sunt mai puțin stresați sau mai adaptați în acel moment decât copiii care își manifestă emoțiile.

Chiar dacă copilul nu plânge, el emoțional este sub o doză de tensiune și stres, creierul său fiind inundat cu foarte mult cortizol, hormonul stresului. Creierul se află într-o stare permanentă de stres pentru că această stare nu este eliminată ca și la copilașii care plâng, starea lui fizică, bătăile inimii, respirația nu sunt conforme cu ale unei persoane care se simte liniștită.

Emoțional este foarte greu pentru copil să gestioneze marea de evenimente și tumultul de trăiri care îl inundă în procesul de acomodare cu atât mai mult dacă acesta este un proces direct si brusc, în ideea celor opt ore chiar din prima zi de creșă sau grădiniță.

Copilul are nevoie de timp ca el sa facă față tuturor lucrurilor noi ce apar în viața lui și în relația cu părintele său.